Continunare Am facut escala la Hammerfest, care este la 71°40´ latitudine N, pentru a ne odihni cateva zile. Am ramas acolo o saptamana si ne-am facut provizii suplimentare si cu mai multe butoaie de apa potabila si imediat am navigat catre Spitzberg.
In primele zile, aveam o mare libera si cu vant favorabil si apoi am intalnit multa gheata si multe iceberguri. Probabil ca o nava mare nu ar fi putut gasi ca vasul nostru mic drumul prin labirintul de iceberguri care se strang in canale abia deschise. Acesti munti de iceberguri se prezentau intr-o succesiune infinita de palate de cristal, de catedrale masive si de lanturi de munti fantastici, sinistri si parand ca niste santinele, imobile ca cateva faleze impozante din roca solidificata, inaltandu-se silentioase ca un Sfinx, si rezistand valurilor agitate ale marii miscatoare.
Dupa ce am scapat de numeroase accidente, am ajuns la Spitzberg, la 23 iunie si am aruncat ancora la Baie Wijade pentru scurt timp, unde ne-am strans mana pentru pescuitul nostru. Atunci am ridicat ancora si am traversat stramtoarea Hinlopen si am navigat de-a lungul coastei Pamantului de Nord-Est. Un vant puternic ne-a abordat venind dinspre sud-vest si tatal meu a spus ca era mai bine de a profita sa atingem Pamantul lui Franz Josef, unde, cu un an inainte, accidental, gasise mormanele de fildes care i-au adus un pret atat de bun la Stockholm. Niciodata, inainte sau dupa, nu am vazut atat de multe pasari de mare; erau atat de numeroase incat ascundeau stancile litoralului si intunecau cerul.
Timp de mai multe zile am navigat de-a lungul coastei stancoase a Pamantului lui Franz Josef. In fine, un vant favorabil ne-a impins catre coasta de Vest si, dupa ce am navigat cu panza 24 de ore, am ajuns la un magnific brat al marii.
Abia puteam sa credem ca acolo era indepartatul Pamant al Nordului. Locul era verde cu o vegetatie dezvoltata si desi zona nu reprezenta decat unul sau doua acre, aerul era cald si linistit. Acest punct a fost locul unde influenta Golfului Stream s-a simtit cel mai profund.
Pe coasta de Est, erau numeroase icerberguri, desi ne aflam aici intr-o apa libera. Departe catre Vest, in acest timp, se vedeau blocuri de gheata si mereu mai departe, catre vest, apareau in forma de lanturi de coline joase de gheata. In fata noastra si direct la nord, se intindea o mare libera. Tatal meu era un adept arzator al lui Odin si Thor si-mi zicea frecvent ca zeii au venit de departe de acolo de la „Vantul Nordului”.
Tatal meu imi explica ca conform unei traditii, spune ca exista mai departe catre nord, un pamant mai frumos decat tot ce s-a cunoscut vreodata de oricare muritor si care este locuit de poporul „ales”. Tanara mea imaginatie a fost stimulata de ardoarea, de felul si fervoarea religioasa a tatalui meu si am exclamat: „De ce nu navigam spre acest pamant dragut? Cerul este senin, vantul favorabil si marea deschisa.”
Chiar si acum pot sa vad expresia de agreabila surpriza a minei sale, cand s-a intors catre mine si m-a intrebat: „Fiul meu, doresti sa mergi si sa explorezi cu mine dincolo unde niciun om nu s-a aventurat niciodata?” I-am raspuns afirmativ. „Foarte bine”, a raspuns el. „Fie ca Ondin sa ne protejeze!” Si, ridicand rapid panzele, a aruncat un ochi pe busola noastra, a intors prova drept in directia nordului si traversand pe o cale libera, a inceput calatoria noastra.
Soarele era sus la orizont, cum putea fi inca in tot acest inceput al verii. Intr-adevar, aveam aproape patru luni pentru a naviga inainte de a sosi din nou noaptea polara. Vasul nostru mic de pescuit a tasnit inainte ca si cum ar fi dorit cu ardoare sa se lanseze ca noi – insine in aventura. Dupa 36 de ore am pierdut din vedere extremitatea punctului nordic al litoralului Pamantului lui Franz Josef. Un curent puternic se indrepta catre nord prin nord-est si parea sa ne transporte. Departe la dreapta si la stanga noastra se etalau iceberguri, dar vasul nostru mic a trebuit sa mearga de-a lungul stramtorilor inguste si culoarelor atat de fine in anumite locuri, incat daca ambarcatiunea noastra nu ar fi fost de forma redusa, n-am mai fi putut iesi niciodata.
In a treia zi am ajuns la o insula. Tarmurile sale erau scaldate de o mare libera. Acolo tatal meu a decis de a face tabara si de a pleca in explorare timp de o zi. Acest nou pamant era privat de lume de constructie, dar acolo am gasit o mare acumulare de lemne aruncate de mare, pe tarmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) si doua picioare in diametru (60 cm).
Dupa ce am explorat timp de o zi litoralul acestei insule, am ridicat ancora si ne-am indreptat prova catre nord in directia marii libere. Imi amintesc ca nici tatal meu, nici eu-insumi nu am mancat nimic timp de aproape 30 de ore. Poate asta s-a datorat tensiunii de excitare a calatoriei noastre stranii in cele mai indepartate ape din nord, unde dupa tatal meu, nimeni nu se aventurase inainte. Puterea noastra de sugestie ne-a calmat apetiturile fizice.
In locul unui frig intens dupa cum prevazusem, era intr-adevar mai cald si din ce in ce mai agreabil decat in regiunea Hammerfest pe coasta de Nord a Norvegiei, cu sase saptamani inainte de asta. Amandoi admiteam ca ne era foarte foame si imediat, am pregatit o masa substantiala gratie camarii noastre garnisita bine. Dupa ce ne-am saturat copios, i-am spus tatalui meu ca simteam ca voi adormi si ca ma voi duce sa ma culc. „Foarte bine”, mi-a raspuns el „voi ramane de paza”.
Nu pot determina cat timp am dormit; stiu numai ca am fost trezit brutal de zdruncinatura groaznica a vasului. Am fost surprins atunci de a descoperi ca tatal meu dormea profund. Am urcat pentru a-l trezi si imediat era in picioare. Intr-adevar, daca n-ar fi apucat repede bastingajul, ar fi fost cu siguranta in valurile infierbantate.
O furtuna de zapada feroce facea ravagii. Vantul era direct in spate, impingandu-ne vasul cu o viteza enorma si amenintand in fiecare moment sa ne rastoarne. Nu era timp de pierdut, panzele trebuiau stranse imediat. Vasul nostru se rasucea in convulsii. Cateva iceberguri pe care le cunoasteam, ne loveau de-o parte si de alta si din fericire s-a deschis un canal indreptandu-ne direct spre nord. Dar va fi pentru mult timp? In fata noastra, incingand orizontul de la stanga la dreapta se etala o ceata vaporoasa sau o negura uneori neagra ca noaptea egipteana pe marginea apei si uneori alba ca un nor inalt de vapori, pe care il pierdem pana la urma din vedere pe cand se confunda cu mari fulgi albi de zapada care cad. Nu era niciun mijloc de a determina daca acoperea un iceberg sau vreun alt obstacol ascuns contra caruia se indrepta micutul nostru vas si ne-am precipitat intr-o groapa lichida, sau era pur si simplu manifestarea unei cete arctice.
Prin ce miracol am scapat de la o suprema distrugere, n-as putea sa spun. Imi amintesc ca micuta noastra ambarcatiune a scartait si a gemut, ca si cum incheieturile sale se sfarama. S-a balansat si s-a clatinat, inainte si inapoi ca si cum ar fi fost zgaltaita de un curent submarin feroce invartitor sau de un vortex.
Din fericire, busola noastra fusese fixata cu suruburi lungi de o traversa. Majoritatea proviziilor noastre, au fost aruncate in acest timp de pe locul marfurilor si daca n-am fi luat precautia chiar de la inceput, de a ne lega ferm de catargul vasului, am fi fost maturati in valurile dezlantuite.
Deasupra tumultului asurzitor al valurilor care faceau ravagii, am auzit vocea tatalui meu zicandu-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, insotitorul curajosilor si el este cu noi. Nu-ti fie frica.” Mi se parea ca nu mai exista niciun mijloc de a scapa de o moarte oribila. Micutul vas taia apa, zapada cadea atat de abundent incat ne orbea literalmente si valurile ne hartuiau cu spuma lor alba cu o furie neobosita. Nu puteam spune, in ce moment, ne-am precipitat spre un anume bloc de gheata aflat in deriva. Talazuirea enorma ne ridica chiar pana pe culmile valurilor colosale apoi, ne grabeam in profunzimile lor scobite ca si cum vasul nostru de pescuit era o cochila fragila. Valuri gigantice de o albeata inimaginabila, se ridicau ca niste ziduri adevarate, ale unei imprejmuiri in fata si in spate.
Aceasta proba inspaimantator de exasperanta, prin nenumaratele sale orori in forma de suspans si temeri angoasante indescriptibile, a durat mult mai mult de trei ore si in tot acest timp a fost o fuga inainte cu mare viteza. Atunci deodata, ca si cum ar fi cedat eforturilor sale frenetice, vantul a inceput sa-si diminueze furia si a disparut progresiv. In fine, s-a facut un calm perfect. Ceata a disparut de asemenea si ea si in fata noastra se intindea un culoar fara gheata poate de 10 sau 12 mile largime cu cateva iceberguri departe la dreapta noastra si un arhipelag clar mai mic la stanga noastra.
Mi-am observat atent tatal si m-am decis sa raman tacut pana ce el va lua cuvantul pentru moment; si-a dezlegat coarda din jurul taliei, si fara a spune un cuvant, a inceput sa face sa lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase in timpul furtunii grozave. A desfacut apoi panzele vasului la fel de calm precum si-a aruncat navodul si imediat am remarcat ca eram gata pentru a primi vant favorabil deindata ce se starnea. Curajul si constanta sa erau intr-adevar remarcabile.
Dupa inspectie am constatat ca o treime din proviziile noastre erau inca disponibile, dar nelinistea noastra a fost foarte puternica, cand am descoperit ca butoaiele noastre de apa cazusera peste bord in timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru.
Doua dintre butoaiele noastre erau in cala principala, dar amandoua erau goale. Aveam o provizie suficienta de alimente, insa apa dulce deloc. Atunci am realizat caracterul inspaimantator de dramatic al situatiei. Pentru moment am fost incercat de o sete devoratoare: „Este intr-adevar foarte alarmant”, a remarcat tatal meu. „In acest timp, sa ne uscam hainele ude, caci tremuram pana la os. Ai incredere in zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.”
Soarele stralucea prin raze destul de inclinate, ca si cum eram la o latitudine mai la sud, in loc de a fi intr-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici si colo, orbita sa nu era niciodata vizibila si urca din ce in ce mai sus in fiecare zi, frecvent acoperit de negura, parand sa priveasca intotdeauna fix traversand patura de nori ca un ochi nelinistit al destinului, paznic al misteriosului Nord si observand gelos nazbatiile oamenilor. Departe la dreapta noastra razele ornau prismele de iceberg fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau flashuri de granat, de diamant, de safir. O panorama pirotehnica de culori si de forme nenumarate, in timp ce aici jos, puteam sa vedem colorarea verzuie a marii si cerul in tenta purpurie.
Dincolo de vantul de nord
Am incercat sa uit setea mea si m-am straduit de a aduce din cala cateva provizii si un recipient gol. Aplecandu-ma peste rampa laterala, am umplut recipientul cu apa in scopul de a-mi spala mainile si fata. Spre stupefactia mea, atunci cand buzele au intrat in contact cu apa, nu era sarata. Descoperirea m-a facut sa sar. „Tata!” am zis eu. „Apa, apa este dulce.” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatal meu, aruncand un ochi pe fuga in jur. „Te inseli cu siguranta. Nu exista niciun pamant in imprejurimi. Trezeste-te.” „Dar gusta asta!” i-am strigat. Si astfel am facut descoperirea ca apa era intr-adevar dulce, fara cel mai mic gust sarat, nici chiar o presupusa savoare sarata.
Imediat ne-am umplut ultimele doua butoaie si tatal meu a declarat ca era o favoare celesta venind de la zeii Odin si Thor.
Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, ca gasisem apa dulce in mare, la ce mai trebuia sa ne asteptam, la aceasta latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat inaintea noastra niciodata si unde nu am auzit niciodata zgomotul vreunui avion?
Abia ne-am potolit foamea, cand o briza a inceput sa ne umfle panzele inerte si, aruncand un ochi pe busola, am constatat ca extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecandu-se.
Ca raspuns la surpriza mea, tatal meu mi-a spus: „Am auzit vorbindu-se de asta inainte; este ceea ce se numeste cresterea punctului nordic al acului”. Am scos busola de pe soclu si am intors-o in unghi drept in raport cu suprafata marii inainte ca punctele acului sau sa nu se elibereze de sticla si ca gravitatia sa actioneze liber. Si ea s-a miscat cu dificultate si a parut la fel de instabila ca un barbat beat, dar in fine s-a angajat intr-o directie.
Inainte de asta ne-am gandit ca vantul ne purta spre nord – nord – vest, insa, cu acul liber, am descoperit ca navigam usor prin nord – nord – est. N-am urmat niciodata directia de nord plin.
Marea era foarte calma, abia cu un val subtire si vantul viu si exaltant. Razele soarelui ne loveau si ne furnizau o caldura dulce. Si astfel timpul s-a scurs, zi dupa zi si am scris in cartea noastra de bord, ca am navigat 11 zile de la furtuna suportata intr-o mare inalta.
Desi ne-am folosit proviziile cu o economie stricta, au inceput sa se epuizeze. Intre timp, unul dintre butoaiele noastre de apa s-a epuizat si tatal meu mi-a spus: „Il vom umple din nou”. Dar, am constatat cu neliniste ca apa era acum la fel de sarata ca in regiunea insulelor Lofoden de pe coasta Norvegiei. Asta a necesitat din partea noastra, de a avea o vigilenta extrema pentru butoiul ramas.
Uneori aveam o pofta profunda de a dormi, acesta fiind efectul experientei pasionante a navigatiei cu panza in ape necunoscute, sau este una din consecintele excitatiei teribile datorata aventurii noastre in furtuna care a trecut, sau chiar era datorata dorintei mele de hrana? Nu puteam sa spun.
Ma intindeam frecvent pe buncarul micului nostru vas si observam foarte sus in cer bolta sa albastra; si, in pofida soarelui care stralucea departe la est, vedeam intotdeauna o singura stea deasupra mea. Timp de mai multe zile, cand am scrutat aceasta stea, ea era intotdeauna acolo direct deasupra noastra.
Atat cat imi amintesc, era 1 august. Soarele sus pe cer era atat de stralucitor incat nu mai puteam sa vad steaua singuratica care mi-a atras atentia cu cateva zile mai devreme. In una din aceste zile, tatal meu m-a facut sa susotesc atragandu-mi atentia asupra unui nou spectacol care se prezenta departe in fata noastra, aproape la orizont. „Este un soare artificial”, a urlat tatal meu. „Am citi deja asta undeva; este numit o reflexie sau un miraj. Va disparea curand.”
Continuare...
Dar acest soare rosu pal, cum ne-am imaginat, nu a disparut timp de mai multe ore; si pe cand ignoram cum putea sa emita razele sale de lumina, exista mereu un moment in care maturand orizontul, puteam zari stralucirea acestui pretins fals soare timp de o perioada de cel putin 12 – 24 ore. Norii si negurele aproape puteau sa-i ascunda din timp in timp amplasamentul insa niciodata in intregime. Progresiv, a parut sa se ridice mai mult, deasupra orizontului cerului de un mov pal in timp ce noi inaintam. Abia puteam sa spunem ca apartinea soarelui nostru, daca nu ar fi fost forma sa circulara si cand, liber de nori sau de cetele oceanice, a luat coloratura unui rosu neguros, o aparenta dogoritoare care a trecut la o lumina alba ca un nor luminos, reflectand o lucire venind de aiurea.
In fine ne-am pus de acord, discutand ca, oricare ar fi motivul fenomenului, acest soare dogoritor si lucios, nu era o reflexie a soarelui nostru, ci o planeta intr-un fel – o realitate. Intr-o zi, imediat dupa asta, m-am simtit extrem de somnolent si am cazut intr-un somn reparator. Dar mi s-a parut ca am fost imediat terzit de scuturarea viguroasa a umarului meu de tatal meu care striga: „Olaf, trezeste-te; exista un pamant in fata!”
Am sarit in picioare si, ah, o bucurie inefabila! Acolo, departe, si in acelasi timp in directia pe care o urmam, pamanturile ieseau cu indrazneala din mare. Urma litoralului se intindea foarte departe la dreapta noastra, la fel de departe pe cat putea sa vada ochiul si de-a lungul intregii plaje de nisip, valurile explodau, intr-o spuma agitata care se retragea, sau avansa din nou, murmurand, venind din profunzimi, sonoritati repetative si tunatoare. Rapele erau acoperite de arbori si de vegetatie. Nu pot exprima sentimentul de mare fericire, care ma insotea in timpul acestei descoperiri. Tatal meu a ramas in picioare, imobil, cu mana pe bara privind drept inainte, deschizand efuziunile inimii sale, la rugaciunea de recunostinta si la actiunea gratiilor fata de zeii Odin si Thor. In acest timp, o plasa recuperata din stocul din arimaj, a fost aruncata si am prins catava pesti care s-au adaugat proviziilor noastre care se imputinasera.
Busola pe care o fixase din nou la locul sau, temandu-ne de o noua furtuna, indica franc directia nordului si se deplasa pe pivotul sau, ca si cum am fi fost la Stockholm. „Ridicarea acului” incetase. Ce putea sa insemna asta? Atunci, de asemenea, numeroasele noastre zile de navigatie cu panza ne facusera cu siguranta sa depasim de departe Polul Nord. Si in acest timp acul continua sa se indrepte spre nord. Perpecsitatea noastra a crescut dureros, caci sigur ar fi trebuit sa fim acum in directia sudului. Am navigat timp de trei zile de-a lungul litoralului si imediat am ajuns la intrarea unui fiord sau a unui rau de marime imensa. Acesta semana mai degraba cu un golf mare si acolo ne-am manevrat ambarcatiunea, urmand usor directia nord – est sud. Ajutati de un vant nebun sufland timp de 12 – 24 ore, am continuat sa inaintam in interior pe aceasta cale, care s-a adeverit apoi a fi un rau puternic si pe care, am aflat ulterior, locuitorii il numeau Hiddekal.
Ne-am continuat calatoria timp de 10 zile apoi si am constatat ca am patruns din fericire in interior pana la locul unde mareele oceanice nu mai aveau efect asupra apei, care devenise dulce. Descoperirea nu a venit imediat, si s-a produs cand ultimul nostru butoi de apa aproape s-a epuizat. Nu ne-am pierdut timpul umplandu-ne butoaiele si am continuat sa urcam raul.
De-a lungul malurilor rapoase, puteam sa vedem paduri mari care se intindeau pe mai multe mile lungime pe litoral. Copacii aveau o marime enorma. Am acostat si dupa ce am aruncat ancora in apropierea unei plaje de nisip, am ajuns din nou la rau pe picioare si am fost recompensati gasind o mare cantitate de nuci foarte agreabile la gust si putand sa ne satisfaca foamea si aducand o schimbare binevenita in monotonia noastra alimentara.
4Eram in jur de 1 septembrie (1829) si am calculat ca trecusera mai mult de cinci luni de cand ne-am luat adio de la Stockholm. Subit am simtit o teama, auzind in departare cantul anumitor persoane. Imediat dupa am zarit un vas enorm care cobora raul, drept in directia noastra. Cei care cantau la bord formau un cor puternic al carui ecou se repercuta de la un mal la altul al raului ca o mie de voci, umpland intregul univers de o melodie vibranta. Muzica de acompaniament era executata pe instrumente cu corzi care nu semanau cu harpele noastre.
Nu am vazut niciodata un vas asa de mare si atat de diferit in materie de constructie. In acest moment precis, vasul nostru se gasea calm intr-un loc nu departe de mal. Marginea raului era acoperita intr-un mod frumos, cu arbori gigantici de mai multe sute de picioare inaltime. Ni se parea a fi la inceputurile unei paduri primitive care fara nicio indoiala, trebuia sa se intinda mult in interior. Imensa ambarcatiune, a facut o pauza si aproape imediat dupa o salanda a fost pusa pe apa si sase oameni de statura gigantica s-au apropiat de micul nostru vas. Ne-au vorbit intr-o limba stranie. Am ghicit, in acest timp, din modul lor de a actiona ca nu erau inamici. Au vorbit intre ei un timp si unul dintre ei a fost cuprins de un ras nebun enorm ca si cum vederea noastra devenise pentru ei o descoperire stranie. Unul dintre ei ne-a examinat cu scrupulozitate busola care a parut sa-i intereseze mai mult decat orice alta parte a vasului nostru.
In fine, seful a facut un semn de parca ar fi vrut sa ne intrebe daca doream sa ne abandonam vasul pentru a ne duce la bordul vasului lor. „Ce-ti spune, fiul meu?” m-a intrebat tatal meu. „Nu pot face nimic mai bine decat sa ne ucida.”
„Par sa aiba intentii bune”, i-am raspuns. „Dar ce giganti inspaimantatori! Acestia sase trebuie sa fie elita regimentului de prima clasa a regatului. Priveste-le numai marimea.” „Putem sa mergem voluntar mai degraba de a fi luati cu forta”, a spus tatal meu surazand, „caci sunt cu siguranta capabili de a ne captura.” Dupa asta, le-a indicat prin semne, ca eram gata de a-i insoti. In cateva minute, eram la bordul vasului si o jumatate de ora mai tarziu micutul nostru vas a fost ridicat fizic de apa printr-un fel de aparatura stranie cu coltisori si tras la bord ca o curiozitate.
Erau mai multe sute de oameni la bordul acela ce, pentru noi, era acest vas gigantic, care, am descoperit ca se numea „Naz”, cuvant insemnand, cum am invatat apoi, „Placere”, sau pentru a da o interpretare mai apropiata, vasul „Excursia Placerii”.
Daca eu si tatal meu am fost observati cu curiozitate de ocupantii vasului, aceasta rasa stranie de giganti ne-a oferit de asemenea o sursa egala de uimire.
Nu era niciun singur om la bord care sa nu fi masurat 12 picioare (3,67 m) in inaltime. Purtau toti barbi pline, nu special de lungi, dar aparent taiate foarte scurt. Aveau fete dulci si frumoase, extrem de oneste, cu o tenta rosiatica. Parul si barba unora erau negre si ale altora de un blond roscat si chiar ale altora erau galbene. Capitanul astfel l-am desemnat noi, demnitarul care comanda nava mare, depasea cu un cap pe oricare dintre camarazii sai. Femeile masurau in medie 10 – 11 picioare inaltime. Trasaturile lor erau in special regulate si rafinate, in timp ce aspectul lor prezenta un ten dintre cele mai delicate, pus in valoare de marca unei sanatati splendide.
Barbatii si femeile, in ansamblu, pareau sa posede aceasta dezinvoltura speciala in manierele lor pe care le consideram ca un semn al bunei educatii si, in ciuda staturii lor gigantice, nu era nimic la ei care putea sa sugereze neindemanarea. Pe cand eram copil la 19 ani, eram, fara nicio indoiala considerat ca un adevarat Tom Degetel. Cei 1,92 m ai tatalui meu nu-i plasa capul peste centura acestor oameni.
Fiecare dintre ei parea sa rivalizeze cu confratele sau de curtoazie si de gentilete la adresa noastra, dar toti radeau calduros, imi amintesc, cand au trebuit sa improvizeze scaune pentru tatal meu si pentru mine – insumi pentru a ne aseza la masa. Erau bogat imbracati cu un propriu costum special si foarte seducator. Barbatii erau imbracati in tunici elegant brodate din matase si din satin si incinse pe talie. Purtau un chilot care se termina la genunchi si ciorapi de o textura rafinata, in timp ce picioarele lor erau incaltate de sandale ornate cu bucle de aur. Am descoperit rapid ca aurul le era cunoscut, ca unul dintre materialele cele mai comune si ca era folosit larg in decoratie.
La fel de straniu pe cat ar putea parea, nici tatal meu nici eu – insumi n-am avut nici cea mai mica neliniste pentru siguranta noastra. „Am ajuns la limitele propriei noastre cunoasteri”, mi-a spus tatal meu. „Este finalitatea la care ne pofteste traditia care mi-a fost inoculata de tatal meu si de bunicul meu si de toate generatiile numeroase din urma ale poporului nostru. Este, cu siguranta, pamantul de dincolo de Vantul de Nord.”
Am facut o asa de buna impresie asupra comunitatii, incat ne-au lasat in sarcina pe unul dintre oamenii lor Jules Galdea si pe sotia sa, pentru a ne putea invata limba lor; si noi, de partea noastra, eram de asemenea avizi de a primi instructiunile lor.
La ordinul capitanului, nava s-a pus in fine in miscare si a inceput sa urce pe cursul raului. Masinaria, desi silentioasa, era foarte puternica. Rapele si copacii de pe fiecare parte defilau precipitat. Viteza vasului, uneori, o depasea pe cea a oricarui tren pe care m-am putut urca, chiar aici in America. Era minunata.
In acest timp am pierdut din vedere razele soarelui dar am gasit o emanatie interioara provenind de la soarele mat-rosu care ne atrasese deja atentia, aruncand acum o lumina alba aparent nascuta dintr-o adunatura de nori departe in fata noastra. Difuza o lumina mai intensa, trebuie s-o spun, decat doua lune pline intr-o noapte clara. In 12 ore acest nor albicios a disparut din vedere, ca si cum s-ar fi ascuns si in urmatoarele 12 ore urmau sa corespunda noptii noastre. Am aflat destul de devreme ca acesti oameni stranii erau adoratorii acestui mare nor de noapte. El era „Dumezeu care fumeaza” din „Lumea Interioara”.
Vasul a fost echipat cu un model de luminare pe care il consider acum a fi electricitate, dar nici tatal meu, nici eu – insumi nu eram suficient de instruiti in mecanica pentru a intelege de unde venea puterea care servea de a face sa functioneze vasul, sau alimenta magnificele focuri care raspundeau la aceleasi obiective corespunzand metodelor noastre actuale de luminat strazile oraselor noastre, casele noastre si institutiilor de afaceri.
Trebuie sa amintim ca epoca in care am scris corespundea toamnei lui 1829 si ca pe suprafata noastra „exterioara” a Terrei nu cunoastem nimic atunci despre electricitate. Aerul supra incarcat de electricitate era un constant revitalizator. Nu m-am simtit niciodata mai bine in viata mea ca in cei doi ani in care eu si tatal meu am stat in interiorul Terrei.
Sa rezumama urmarea evenimentelor : vasul pe care navigam a sosit intr-un port, dupa doua zile am fost primiti la bordul sau.
Tatal meu a spus cu o aproximatie destul de precisa ca putea sa-l evalueze, ca eram direct sub Stockholm sau Londra. Orasul pe care l-am atins, se numea „Jehu”, insemnand un oras formand un port la mare. Casele erau mari si magnific construite si in aparenta cu o perfecta uniformitate, dar in acelasi timp fara a merge pana la identitate. Ocupatia principala a oamenilor parea a fi agricultura; versantii colinelor erau acoperiti de podgorii, in timp ce vaile erau consacrate cresterii graului.
Nu am vazut niciodata o asemenea etalare de aur. Captuselile usilor erau incrustate si mesele placate cu protectie de aur. Acoperisurile cladirilor publice erau din aur. El era folosit cu foarte mare generozitate in finisarea marilor temple de muzica.
Vegetatia crestea cu o mare exuberanta si fructe de toate felurile aveau o savoare din cea mai delicata. Ciorchinii de struguri de patru – cinci picioare lungime, fiecare strugure la fel de mare ca o portocala si mere mai mari decat capul unui om caracterizau minunata dezvoltare a tuturor lucrurilor din „interiorul” Terrei.
Marii arbori de acaju din California ar fi considerati ca simpli pomisori in comapratie cu arborii giganti din padurea care se intinde pe mii si mii de kilometri in toate directiile. De-a lungul muntiilor, in diverse locuri, am vazut turme enorme de animale in timpul ultimei zile a calatoriei noastre pe rau.
Am auzit mult vorbindu-se de un oras numit „Eden”, dar am ramas la „Jehu” timp de un an intreg. Catre sfarsitul perioadei de timp petrecuta acolo am invatat sa vorbim destul de bine limba acestui straniu popor. Instructorii nostri, Jules Galdea si sotia sa, au facut dovada unei rabdari, care a fost cu adevarat laudabila.
Intr-o zi un reprezenatnt al „Conducatorului” din „Eden” a venit pentru a ne vedea si timp de doua zile intregi, tatal meu si eu – insumi, am suportat proba unei serii de intrebari surprinzatoare. Ei au vrut sa stie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, ce Dumnezeu adoram, credintele noastre religioase, modul de viata de pe Terra noastra si mii de alte lucruri.
Busola pe care am adus-o cu noi, a primit din partea lor o atentie speciala. Tatal meu si eu am facut remarci intre noi asupra faptului ca busola arata intotdeauna nordul, desi stim acum ca am navigat pe curbura sau pe marginea deschiderii Terrei si ca erau departe catre sud pe suprafata „interioara” a crustei terestre, care dupa estimarea tatalui meu si a mea, trebuie sa fie de aproximativ 300 de mile grosime (aproximativ 556 km in mile marime) „din interior” la suprafata „exterioara”.
Comparativ, nu este mai groasa ca cochilia unui ou, cu toate ca ar fi la fel de multa suprafata pe „interiorul” cat pe „exteriorul” Terrei.
Marele nor luminos sau sfera de foc – rosu intunecat _ arde in rosu dimineata si seara si in timpul zilei degaja o frumoasa lumina alba, „Dumnezeu care fumeaza”, _ este aparent suspendat in centrul marelui vid „interior” al Terrei si sta in acest loc conform legii permanente a gravitatiei, sau unei forte atmosferice centrifuge, dupa caz. Ma refer la puterea cunoscuta centrifuga sau centripeta care actioneaza in toate directiile.
Baza acestui nor electric sau a acestui astru central, sediul lui Dumnezeu, este sumbru si netransparent, exceptand mici deschideri nenumarate, care apar pe fondul marelui suport sau altarul Divinitatii, pe care sta „Dumnezeul Fumator” si focurile stralucitoare prin majoritatea acestor deschideri stralucesc noaptea in toata splendoarea lor si par a fi stele, la fel de naturale ca stelele pe care le-am vazut stralucind din casa noastra la Stockholm, mai putin atunci cand apareau mai mari. „Dumnezeu care fumeaza” deci, au fiecare revolutie cotidiana a Terrei, pare sa rasara la est si sa coboare la vest cum face soarele nostru pe suprafata externa. In realitate, oamenii „din interior” cred ca „Dumnezeu care fumeaza” este tronul acestuia si ca este stationar. Efectul de noapte si de zi este, deci, produs prin rotatia cotidiana a Terrei. De atunci am descoperit ca limba oamenilor din Lumea Interioara se apropie mult de sanscrita.
Dupa ce am dat informatiile emisarilor guvernului central al continentului interior, si tatal meu, la cererea lor, le-a desenat, in mare harti privind suprafata „exterioara” a Terrei, aratand despartirile de pamant si apa si dand numele fiecarui din continente, marilor insule si oceane, au fost vehiculati pana la orasul „Eden”, cu ajutorul unui transport diferit de tot ceea ce aveam in Europa sau in America. Acest vehicol era indubitabil de o oarecare adaptare electrica. Era silentios si aluneca pe o singura cale de fier intr-un echilibru perfect.
(va urma)
Alte materiale:
