Illuminati

Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici a cărui menire este aceea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa, ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 î.Hr.

Templul era venerat deopotriva de evrei, de creştini şi de musulmani. Templierii resimt puternic influenţa multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon , templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.

Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii laudă devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea sa dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţă ai Ordinului.

Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-Inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.

Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se număra şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza calugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.

… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.

Sigiliul lor – doi călăreţi pe acelaşi cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să constuiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camata. Vâzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.

Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frică hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăuga practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.

În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ pan-european, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogăţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent! în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizatie invaluita in mistere

Pe masura ce Ordinul a ajuns la maturitate, in interiorul sau s-a format un veritabil cult al secretului: consfatuirile Maestrilor erau inaccesibile cavalerilor, intreaga corespondenta a organizatiei era criptografiata, iar Regulamentul – copiat in putine exemplare – nici macar nu era cunoscut pe indelete de catre simpli cavaleri. De altfel, influenta locului asupra Ordinului a fost coplesitoare, Asia de Sud-Vest fiind in acele timpuri intr-o continua si clocotitoare efervescenta mistica, un creuzet al sincretismelor religioase si a hermetismului, un loc in care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, crestini, evrei si musulmani veneau zi de zi in contact unul cu celalalt, impartasindu-si credintele si inraurindu-se reciproc.

Templierii au fost indubitabil crestini – luptandu-se pana la moarte in numele credintei si fiind custozii unor relicve sfinte, precum patibulum-ul (stalpul orizontal al) crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul – insa, multi istorici estimeaza, astazi, ca credinta lor a fost inevitabil alterata (de altfel, un tanar templier scria laconic intr-o scrisoare trimisa acasa: “Am devenit orientali”). Cat de mult a imbratisat Ordinul gnosticismul ramane o dilema inca nerezolvata, insa tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolica au fost o parghie abil folosita de catre inchizitorii care i-au condamnat de erezie si satanism. Pe de alta parte, cei mai multi Cavaleri si chiar Maestri (in frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeti, iar asemenea subtilitati religioase le erau, teoretic, inaccesibile.

Tocmai din acest motiv, s-a speculat ca in interiorul organizatiei s-a format o conducere din umbra, un Templu Negru, puternic influentat de esoterismul islamic si de gnosticism, un grup de initiati care chiar daca in esenta ramaneau crestini, impartaseau o credinta si o dogma radical diferita fata de cea propagata de catolici. Astfel se explica blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzati spre sfarsitulul anului 1307, dupa arestarea lor. Scuipatul crucii era o practica gnostica prin care se sublinia ca adevaratul Dumnezeu se afla in ceruri, nu intr-o bucata de lemn (de asemenea, gestul dadea seama si de porunca biblica: Sa nu-ti faci chip cioplit!); inchinarea la un idol pagan, Baphomet, era un ritual de cunoastere divina, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeista in ochii gnosticilor – si se reafirma credinta intr-un singur Dumnezeu; sarutul pe gura intre barbati (practica obligatorie in cadrul ceremoniei de primire in Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garantie morala de fidelitate si supunere.

Dulcele declin al refugiului in lux

Desi templierii au purtat niste batalii remarcabile, cea mai faimoasa dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecuta pe 25 noiembrie 1177, cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga, Ordinul nu a jucat niciodata rolul unei armate – structura aristocratica si Regulamentul sau strict nepermitandu-i din start acest lucru –, ci a avut, mai degraba, atributiile unei forte de elita, gardian al pacii si mediator intre numeroasele factiuni crestine si musulmane.

Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de templieri – calugari-razboinici – aplica legea razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din urma eliberat, iar Saladin nu era omul exceptiilor…

Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare, indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si apropiindu-se de Anglia si Germania.

La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai) foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

Opulenta Ordinului si Regulamentul sau care confera organizatiei privilegiile unui stat in stat nu sunt defel pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranitatii nationale care avusese taria sa-si trimita cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, sa-l palmuiasca pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, in momentul in care acesta ceruse regelui sa scuteasca clerul francez de taxe. In ciuda aversiunii pe care o avea fata de templieri, Filip cel Frumos se imprumuta de trei ori de la Ordin, ajungand in pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea, incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.

Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta – acestia sunt ucisi pana la ultimul.

Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat diavolului. In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese, torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp, adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar refuzand sa-si apere Ordinul. “Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa marturiseasca de Molay.

O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.

In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste Ordinul Templului, “nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.

“Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda, hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an – papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfarsitul toamnei.

Mostenirea Templului

Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:

“Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ». Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor, Templul se plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta, regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata; Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus. Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului, arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al inteleptilor”.

Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului, influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice – nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…

Massimo Introvigne este fondatorul şi conducătorul Centrului de Studii pentru Noile Religii (cesnur.org), fiind un binecunoscut specialist în noile mişcări religioase din întreaga lume. 

In continuare, va prezentam un interviu cu acesta:

Filmul – mult mai bun decât “Codul lui Da Vinci” luat ca thriller – include de asemenea câteva greşeli, dar evident că scăpările privind procedura de alegere a Papei sunt mai puţin grave pentru credinţă decât negarea divinităţii lui Isus Cristos. Repetarea miturilor vechi despre Illuminati îi deranjează pe unii specialişti dar nu afectează direct credinţa creştină. Din punct de vedere catolic, cele mai deranjante părţi ale filmului sunt cele în care se răspândeşte mitul că Biserica a organizat masacre împotriva oamenilor de ştiinţă, precum şi modul în care este prezentată delicata problemă a relaţiei dintre credinţă şi ştiinţă. Dar există sute de cărţi şi filme care răspândesc aceleaşi mituri.

Cu siguranţă “Îngeri şi demoni” poate fi criticat pentru aceste mituri, iar specialiştii fac bine reacţionând. Dar nu suntem confruntaţi cu acelaşi nivel de atac anti-creştin din “Codul lui Da Vinci”. În timp ce reacţia creştină puternică împotriva “Codului” era inevitabilă, mobilizarea creştinilor împotriva filmului “Îngeri şi demoni” ar fi nejustificată.

- Dar despre Conclav? Prezintă filmul corect procesul?
- Nu, nu tocmai. Nu există “preferiti” (favoriţi) într-un Conclav (dincolo de “topurile” făcute de presă), nici un “mare elector” care nu ar fi eligibil. Pentru a deveni Papă, contrar la ceea ce pretinde filmul, nu este necesar să fii Episcop prezent fizic în Capela Sixtină (orice bărbat catolic botezat, adult şi celib, poate fi ales de fapt Papă). În “Îngeri şi demoni”, un personaj central îl reprezintă “camerlengo”, care nu este un Cardinal. În realitate, începând din secolul XV, “camerlengo”, care administrează Biserica în perioada interregnum – de la moartea unui Papă până la alegerea următorului – este de fapt un Cardinal.

- “Marea castrare” a statuilor “păgâne” de către Fericitul Papă Pius al IX-lea (1792-1878) a avut loc în realitate?
- Nu. Legenda datează din vremea pamfletelor anti-clericale britanice de la sfârşitul secolului XIX. Ceea ce este adevărat este că unele statui au organele genitale acoperite de frunze. Această “decorare” s-a făcut în diferite etape, în secolele XVII, XVIII şi XIX (nu doar în Roma), şi nu a fost cu siguranţă o idee nouă a Papei Pius al IX-lea. Pretenţia filmului că statuile păgâne din centrul Romei ar fi fost distruse de Papa Pius al IX-lea “la sfârşitul secolului XIX” este absurdă. La “sfârşitul secolului XIX ” Papa Pius al IX-lea era mort, iar centrul Romei era administrat de Regatul Italiei (foarte anti-clericalist la acea vreme). Dacă este să spunem adevărul, Papa Pius al IX-lea a fost interesat de arheologie şi de restaurarea monumentelor istorice şi artistice din Roma. A fost chiar criticat de catolicii care credeau că sprijinirea arheologiei romane nu făcea parte din misiunea Bisericii, considerând că astfel el consumă inutil din resursele financiare ale Bisericii.

- În film Langdon vorbeşte despre un episod cunoscut ca “la Purga” după cum urmează: “În 1668 Biserica a răpit patru oameni de ştiinţă Illuminati şi le-a imprimat pe piept simbolul crucii, pentru a şterge păcatele lor. I-a executat apoi, le-a aruncat trupurile pe stradă ca avertisment pentru ceilalţi, ca să înceteze să pună la îndoială conducerea eclezială în problemele legate de ştiinţă.” S-a întâmplat aşa ceva?
- Nu, nu s-a întâmplat. Nu au existat astfel de execuţii în 1668, nici la o altă dată.

- OK. Dar ştim cu toţii că Biserica s-a aflat în război cu ştiinţa timp de secole…
- Problema relaţiei dintre religie şi ştiinţă în general, şi dintre ştiinţă şi Biserica Catolică în particular, este foarte complicată. Cu siguranţă nu poate fi rezolvată de un film într-un discurs de două minute. Documentele Vaticanului au recunoscut greşelile făcute de oameni ai Bisericii (precum şi de oameni de ştiinţă). Este însă important să recunoaştem faptul că ştiinţa s-a născut în Occident (şi nu altundeva), după cum susţine şi sociologul Rodney Stark, în principal datorită învăţăturii Bisericii despre o lume creată după o raţiune şi despre posibilitatea ca raţiunea umană să descopere regulile care guvernează lumea. Aceste eforturi ale raţiunii umane, care au condus la apariţia ştiinţei, au pornit din mănăstiri şi din universităţi catolice.

Mai mulţi oameni de ştiinţă au fost creştini pioşi, nu doar în Evul Mediu. Alţi oameni de ştiinţă nu au agreat şi nu agreează nici astăzi faptul că Biserica subliniază constant că ştiinţa trebuie să respecte, ca orice întreprindere umană, anumite limite morale, un subiect fierbinte în aceste vremuri. Au fost şi mai sunt unii oameni de ştiinţă care pretind că pot să “demonstreze” că Dumnezeu nu există, o pretenţie a cărei natură nu este evident ştiinţifică ci religioasă.

- A scris Galileo Galilei (1564-1642) o carte intitulată “Diagramma veritatis” (Diagrama adevărului)?
- Nu.

- În film, Langdon intră în Arhivele Secrete ale Vaticanului, unde, printre altele, sunt păstrate documentele despre procesul lui Galileo. Sunt aceste documente cu adevărat secrete?
- Însuşi numele de “Arhivele Secrete ale Vaticanului” induce întrucâtva în eroare. Este numele istoric al Arhivelor Vaticanului dar, cel puţin de la sfârşitul secolului XIX, orice cercetător cu acreditările de rigoare (fie el catolic sau nu) poate accede la documente trecând prin formalităţi care nu sunt mai dificile decât cele de la orice altă arhivă mare din lume. Documentele procesului lui Galileo au fost studiate în ultimele două secole de mulţi cercetători, catolici şi necatolici. Arhivele Secrete ale Vaticanului nu ascund aceste documente ci au început publicarea unei ediţii adnotate încă din 1984.

- În aceleaşi Arhive Secrete ale Vaticanului, într-o secţiune intitulată “Banco Vaticano”, filmul ne spune că ar exista un inventar complet al numeroaselor bunuri posedate de Biserica Catolică, inclusiv al operelor de artă. Este adevărat?
- Fals. Nu există un astfel de inventar, după cum nu există nici “Banco Vaticano”.

- Filmul pretinde că engleza a fost interzisă de Biserica Catolică în secolele XVI şi XVII, ca o limbă “rea”, fiind în mod intenţionat folosită de oameni de ştiinţă, precum Illuminati. Sună straniu. Există ceva adevăr aici?
- Nu. Atât în secolul XVI cât şi în secolul XVII a existat o considerabilă literatură catolică în limba engleză. Oamenii de ştiinţă scriau în special în latină. În roman (şi în film) această stranie teorie este folosită pentru a explica de ce o societate secretă presupusă activă în Roma în secolul XVII, precum Illuminati, a folosit jocuri de cuvinte în engleză şi a scris cuvinte în limba engleză pe pieptul duşmanilor (ştim însă adevăratul motiv: Dan Brown şi-a scris romanul în limba engleză, cu gândul – atunci – la o audienţă vorbitoare de limbă engleză).

- “Îngeri şi demoni” de Dan Brown nu este primul bestseller care pretinde că Illuminati au fost, sau sunt, o importantă şi puternică societate secretă. Este doar o fabulaţie scriitoricească?
- Nu, conform chiar lui Dan Brown. El pretinde pe situl său că: “Societăţi secrete precum Illuminati sunt gata să facă orice pentru a rămâne secrete. Deşi multe rapoarte secrete au fost scrise despre această frăţie, puţine au fost publicate. Teorii conspiraţioniste despre Illuminati vorbesc despre infiltrări în Parlamentul britanic şi în Trezoreria SUA, despre implicarea cu masonii, afilierea cu culte satanice, un plan pentru o Nouă Ordine a Lumii, şi chiar şi despre reactivarea pactului lor de distrugere a Vaticanului. Separarea faptelor de ficţiune privitor la Illuminati poate fi dificilă datorită cantităţilor masive de informaţii eronate care au apărut despre frăţie. Unii susţin că această masă mare de dezinformare a fost generată de fapt chiar de Illuminati, pentru a discredita orice informaţie corectă care a ajuns la suprafaţă. Această tactică de ascundere este des folosită de agenţiile secrete americane”. Se vede deci că Dan Brown pare a lua mai în serios existenţa Illuminati decât chiar personajul său, Robert Langdon.

- Dar existenţa Illuminati este un fapt istoric, nu?
- Da, este. Ordinul Illuminati a fost înfiinţat la 1 mai 1776, la Universitatea Ingolstadt, pe atunci parte a Regatului Bavariei, în Germania, de către un profesor de drept numit Adam Weishaupt (1748-1830). Illuminati a fost o organizaţie interesantă, cu ritualuri esoterice şi cu ţeluri politice, bazate pe filosofia iluministă, vizând în cele din urmă răsturnarea Bisericii Catolice şi a conducerii politice din Bavaria pentru a înfiinţa în schimb o republică liberală.

- Au făcut parte Illuminati din francmasonerie?
- Nu la început. Weishaupt a fost iniţial critic vizavi de francmasonerie şi a dorit să înfiinţeze un ordin cu ritualuri diferite. A eşuat însă în conceperea unor ritualuri suficient de interesante pentru a atrage mulţi adepţi, aşa că în februarie 1777 a decis să intre în francmasonerie, într-o lojă masonică din Munchen cunoscută ca Zur Behutsamkeit (“Prudenţa”). În 1780, un proeminent francmason german, baronul Adolf Franz Friedrich Ludwig von Knigge (1752-1796), a intrat în Illuminati şi în ianuarie 1782 a rescris ritualurile într-o formă mai masonică. Deşi acest ritual era în esenţă masonic şi deşi mulţi membri erau francmasoni, ordinul nu a făcut vreodată parte din francmasonerie.

- Au reuşit aceşti Illuminati în atingerea ţelului lor?
- Într-un fel da. Noul ritual a avut succes şi Illuminati a ajuns să aibă 2.500 de membri în Bavaria şi în diferite ţări europene, ceea ce nu era un număr mic după standardul ordinelor esoterice. Pe de altă parte, ţelul politic nu a fost atins. Între 1784 şi 1787, documentele ordinului au fost sechestrate de poliţia bavareză, demonstrând că exista un complot politic ce urmărea să răstoarne guvernul. Unii membri au fost arestaţi, dar nimeni nu a suferit serios, scăpând în cele din urmă cu amenzi sau câteva luni de închisoare. Weishaupt a fugit din Bavaria şi a trăit în pace în alte părţi din Germania până în 1830, când a murit. Ordinul Illuminati a supravieţuit în afara Bavariei mulţumită eforturilor unuia dintre lideri, Johann Joachim Christoph Bode (1730-1793), dar a încetat să existe în 1790.

- Nu exista şi ceva sinistru în activităţile Illuminati?
- Ba da. Activităţile lor politice nu se încadrau în limitele legii. În octombrie 1786, un raid al poliţiei la casa unui proeminent Illuminati, diplomatul Franz Xavier von Zwack (1755-1843), a descoperit documentele ce indicau intenţia ordinului de a-i otrăvi pe câţiva dintre duşmanii săi politici. Planurile nu au fost însă niciodată puse în aplicare.

- Dar nu pretind Illuminati că ar avea o origine mai veche de 1776?
- Da, aşa se pretindea. Weishaupt pretindea că Illuminati a început cu ultimul rege al Persiei, care a fost zoroastrist ca religie, Yadzegerd III (+651), deşi îl confunda de fapt cu Yadzegerd II (+457, rege al Persiei între 438 şi 457), construind o întreagă genealogie în care a folosit diverse nume ale unor personalităţi ale istoriei. Când Knigge s-a alăturat ordinului, i-a cerut lui Weishaupt dovezi despre această genealogie. Weishaupt i-a răspuns în ianuarie 1781 că genealogia a fost o “minciună nevinovată”, necesară pentru că altfel nu mulţi s-ar fi raliat unui ordin nou (vezi Rene Le Forestier, “Les Illumines de Baviere et la franc-maconnerie allemande”, Paris, Hachette 1914, 227 – cartea este dizertaţia de doctorat a unui faimos istoric francez, un izvor cheie pentru tema Illuminati). Knigge nu a fost jignit când a aflat de minciună, fiind de acord că o genealogie mitică era necesară, construind şi el una în care Illuminati erau declaraţi ca fiind înfiinţaţi original de Noe, ordinul fiind revitalizat după o perioadă de declin de Sf. Ioan Evanghelistul.

- Ce ne puteţi spune despre Cavalerii Templieri? Nu au fost şi ei implicaţi într-un anumit fel?
- Da, potrivit genealogiei lui Knigge. Într-adevăr, în acele timpuri Cavalerii Templieri erau consideraţi ca strămoşi de către francmasoneria germană ca întreg. Când francmasoneria modernă a venit din Marea Britanie de origine în Europa continentală, mulţi nobili europeni nu erau gata să intre într-un ordin ale cărui origini reale se aflau în corporaţiile profesionale ale “zidarilor liberi”, incluzând arhitecţi, constructori dar şi pietrari obişnuiţi. În 1736, Andre Michel de Ramsay (1686-1743), într-un faimos discurs, le-a spus nobililor francezi pe care spera să îi recruteze în francmasonerie că, de fapt, corporaţiile britanice de “zidari liberi” erau locurile în care se ascundeau cavalerii persecutaţi, creând astfel o origine mitică (dar mai acceptabilă) a lojelor masonice. În Germania, speculaţiile despre o presupusă persecuţie secretă a Ordinului romano-catolic al Cavalerilor Templieri, suprimat de Biserica Catolică în 1307, au fost destul de răspândite, şi “cavalerii persecutaţi” ai lui Ramsay au fost rapid identificaţi cu Cavalerii Templieri.

În timp ce este adevărat că Templierii au supravieţuit în unele ţări timp de un secol după suprimarea lor, legende despre o persecuţie secretă după secolul XV sunt privite ca “iremediabil de stupide”, cu cuvintele faimosului istoric francez Regine Pernoud (1909-1998). De fapt, din secolul XVIII încoace, majoritatea ordinelor esoterice au dat membrilor lor genealogii mitice care îi includeau pe Cavalerii Templieri, Noe, Sf. Ioan sau regele Solomon, precum şi personalităţi faimoase din literatură şi artă. În general, majoritatea membrilor lor sunt conştienţi de caracterul pur şi simplu simbolic şi mitic al acestor genealogii. Cu siguranţă, atât Weishaupt cât şi Knigge erau conştienţi că genealogiile lor erau “simbolice” sau, mai simplu, inventate de ei înşişi. Nu au existat Illuminati înainte de 1776.

- Dar nu au fost Illuminati forţa conducătoare din spatele revoluţiei franceze?
- Nu tocmai. Autorii anti-revoluţionari, incluzându-i pe protestantul John Robison (1739-1805) şi pe romano-catolicul pr. Augustin Barruel (1741-1820), pretindeau că revoluţia franceză a fost rezultatul unei conspiraţii masonice şi că Illuminati au fost liderii secreţi ai francmasoneriei franceze. Nu este locul aici să discutăm despre complicata relaţie dintre francmasonerie, iluminism şi revoluţia franceză. Ceea ce este clar din punct de vedere istoric este că Illuminati, care urmau să îşi încheie existenţa în 1789, nu au jucat vreun rol crucial în pregătirea revoluţiei franceze. Legăturile dintre grupul bavarez şi francmasoneria franceză au fost cel mult firave, în fapt mulţi dintre francmasonii francezi fiind ostili faţă de Illuminati, în nici un caz deschişi să accepte o conducere germană. Dar din diverse motive politice, teoriile lui Robinson au avut succes în special în SUA, unde preşedintele Thomas Jefferson (1743-1826) a fost acuzat a fi membru al înspăimântătoarei secte.

- Dar oare partea din spate a Marelui Sigiliu al Statelor Unite, cea pe care o vedem încă pe bancnota de un dolar, nu a fost un simbol al Illuminati?
- Nu, nu, oricâte cărţi (sau filme) ar pretinde aceasta. Simbolurile piramidei şi ochiului nu s-au găsit niciodată între simbolurile Illuminati. De fapt nu sunt nici măcar simboluri masonice, deşi există unele simboluri similare în francmasonerie, unde fascinaţia pentru Egipt era foarte răspândită în secolele XVIII şi XIX. Piramida folosită în Marele Sigiliu vine din “Pyramidographia”, o carte publicată în 1646 în Londra de John Greaves (1602-1652), bazată pe o călătorie pe care a făcut-o în Egipt. Ochiul a fost introdus de secretarul congresului, Charles Thomson (1729-1824) – care nu a fost francmason -, într-un discurs din 1792, prezentându-l ca un foarte creştin “ochi al Providenţei” care veghează asupra destinului Statelor Unite. Ochiul se regăseşte de fapt în numeroase biserici şi simboluri creştine, fără legătură şi cu mult înainte să fie folosit în ritualurile masonice.

- Dar mulţi acceptă teoria conform căreia Illuminati ar conduce lumea, sau cel puţin SUA, nu?
- Nu înainte de 1975. De la mijlocul secolului XIX până în 1975, teoria despre marea conspiraţie Illuminati nu era foarte cunoscută publicului larg. În 1975, o trilogie cunoscută ca “Illuminatus” a fost publicată de Robert Joseph Shea (1933-1994) şi de Robert Anton Wilson (n. 1932). Este important să reţinem că cele trei romane au fost scrise cumva în zeflemea, iar Shea şi Wilson făceau parte dintr-un grup neo-păgân cunoscut ca Discordienii, care îi aduceau cult Marii Zeiţe Eris a Haosului prin “farse cosmice”.

Romanele “dezvăluie” faptul că Weishaupt nu a murit în Germania, ci a emigrat în coloniile britanice din America, unde şi-a luat numele de George Washington şi a fondat Statele Unite. Când SUA au devenit un stat autoritar şi represiv, sub conducerea secretă a Illuminati, discordienii au organizat rezistenţa în numele libertăţii, al Haosului şi al Marii Zeiţe Eris. După aceste romane semnate de Shea şi Wilson, Illuminati au început să răsară practic peste tot, de la “Pendulul lui Foucault” scris în 1988 de Umberto Eco, la filmul “Lara Croft: Tomb Raider” (2001), inclusiv în numeroase benzi desenate, jocuri şi lucrări de ficţiune. Din păcate, unii nu au înţeles natura romanelor “Illuminatus” sau au ajuns chiar să pretindă că Shea şi Wilson au revelat de fapt, sub masca ficţiunii, o conspiraţie adevărată. Această teorie a ajuns să aibă un oarecare succes între fundamentaliştii protestanţi. Cel mai important susţinător al ei, Milton William Cooper (1943-2001), a murit într-o confruntare cu forţele legii la 5 noiembrie 2001. El refuzase să plătească taxele către guvernul american pe motiv că acesta ar fi controlat de Illuminati.

- Dar ce puteţi spune despre “Skull and Bones” (Craniu şi oase), faimoasa fraternitate a studenţilor şi absolvenţilor de la Yale? Auzim adesea că face parte din Illuminati…
- Nu există nici o legătură. “Skull and Bones” a fost fondată în 1832 de William Huntington Russell (1809-1885), când ordinul Illuminati era de mult timp dispărut. Unele mici similarităţi pot fi explicate de faptul că atât Illuminati cât şi “Skull and Bones” s-au inspirat din numeroasele societăţi studenţeşti “secrete” care au existat în universităţile germane începând din secolul XVIII. Apropo: multe dintre istoriile cu “Skull and Bones” sunt simple poveşti – a fost vorba de fapt doar de o fraternitate universitară, care a inclus persoane faimoase pentru simplul fapt că Yale dă mulţi oameni faimoşi – iar în 1986 s-a stabilit că nici măcar faimosul lor craniu nu aparţinea de fapt legendarului şef indian Geronimo (1829-1909). Apaşii, cărora “Skull and Bones” vroia să le înapoieze craniul, au declarat că acesta nu are de-a face cu Geronimo şi l-au refuzat.

- Nu a existat însă un ordin Illuminati şi în secolul XX?
- Da. În cadrul revigorării mişcărilor oculte în Germania sfârşitului de secol XIX, Leopold Engel (1858-1931) a “reînviat” – sunt cuvintele lui – ordinul bavarian Illuminati la 12 martie 1901. El şi colaboratorul său, Theodor Reuss (1855-1923) – mai apoi devenit faimos ca magician sexual şi asociat al faimosului maestru britanic de ocultism Aleister Crowley (1875-1947) – au răspândit în lume vestea că ordinul fusese reactivat din 1896. Mai apoi au pretins că reactivarea a avut loc în 1880. Ca de obicei, Engel şi Reuss spuneau membrilor că noul ordin era în acelaşi timp şi vechi, o continuare legitimă a Illuminati, printr-o succesiune asigurată din tată în fiu în familia Reuss.

S-a pretins chiar că Illuminati îşi aveau originea undeva în India şi Egipt, că ar fi fost în spatele Renaşterii italiene şi a artei şi ştiinţei post-renascentiste (de aici referinţele la Gian Lorenzo Bernini şi Galileo Galilei, atât de familiare cititorilor cărţii “Îngeri şi demoni”), şi că ar fi avut între membri personaje istorice precum Ulise sau Aristotel (384-322îC) dar şi Thomas Jefferson. Încă o dată, Engel a admis – în scris – că genealogia a fost legendară şi simbolică, şi că nu trebuie luată serios din punct de vedere istoric. Cât priveşte povestea cu succesiunea familială ce îl lega pe Reuss de Illuminati bavarieni, Engel a declarat mai târziu că a fost o scorneală a lui Reuss.

- Ordinul Illuminati “reînviat” de Engel mai există?
- Da. Persecutaţi în Germania nazistă, Illuminati au putut să supravieţuiască retrăgându-se în Elveţia, în special mulţumită eforturilor lui Felix Lazerus Pinkus (1881-1947), un economist bogat de stânga, sprijinit în multe moduri de Hermann Joseph Metzger (1919-1990), brutar ca meserie dar şi hipnotizator, care a menţinut viu ordinul Illuminati până la moartea sa în 1990, creând inclusiv un centru Illuminati în oraşul elveţian Stein. Un număr mic de discipoli trăiesc încă şi se întâlnesc periodic aici, fiind singurii moştenitori legitimi ai ordinului Illuminati al lui Engel. Desigur, oricine se poate alătura la nenumărate alte “ordine Illuminati”, unele dintre ele cerând plătirea unor taxe online, dar aceste “ordine” nu au succesiunea legitimă din organizaţia lui Engel.

- Am putea caracteriza Illuminati, după cum ar sugera Dan Brown, ca o conspiraţie ce vizează distrugerea Vaticanului şi a puterii acestuia în numele raţiunii şi al ştiinţei?
- După cum am spus anterior, numele unor faimoşi oameni de ştiinţă menţionaţi ca Illuminati sunt doar parte a unor genealogii mitice, fără bază istorică. Illuminati erau recrutaţi în special dintre avocaţi, oficiali guvernamentali, chiar şi clerici mai liberali, dar foarte puţin, dacă nu deloc, din rândul oamenilor de ştiinţă. Ordinul Illuminati al lui Weishaupt “predica” noilor membri o versiune îmblânzită a filosofiei iluministe, apropiată de ideile lui Immanuel Kant (1724-1804). Weishaupt susţinea că este împotriva influenţei iezuiţilor (ordin suspendat temporar în 1773) dar nu împotriva catolicismului în sine. Dar cine se apropia mai mult de el descoperea că era puternic anti-clericalist şi anti-catolic, iar unele documente ale sale promovau deschis umanismul secular şi ateismul. Anti-clericalismul a fost o trăsătură şi a ordinului “reînviat” de Engel, dar nu una foarte proeminentă. Nici un ordin Illuminati din istorie nu s-a bătut cu pumnul în piept că va distruge Vaticanul, o pretenţie care se dovedeşte absurdă pentru oricine analizează numărul membrilor sau amploarea activităţilor lor.

- A fost sau mai este Illuminati un ordin foarte puternic?
- Cu siguranţă astăzi nu mai este. Principalul ţel al grupului de la Stein, redus la câţiva membri, este de a supravieţui. Grupul lui Engel nu a avut nici o putere mai specială. A avut o oarecare influenţă culturală şi a dat doi mari romancieri, Gustav Meyrink (1868-1932) şi Franz Spunda (1890-1963), dar aceasta s-a limitat mai mult la subcultura ocultă. Illuminati din Bavaria a fost o organizaţie mult mai importantă, care merită mai mult decât o notă de subsol într-o istorie a Germaniei. Au reuşit să includă între membri trei duci: Carol August de Saxonia-Weimar (1757-1828), Ernst al II-lea de Saxonia-Gotha (1745-1804) şi Carol William Frederic de Brunswick (1735-1806). În 1783, ducele Carol August i-a convins pe doi dintre faimoşii săi protejaţi, Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) şi Johann Gottfried von Herder (1744-1803), pe atunci unii dintre intelectualii germani de frunte, să i se alăture în Illuminati, dar amândoi, deşi iniţiaţi, nu au fost deosebit de activi în ordin. Weishaupt şi colaboratorii săi apropiaţi s-au folosit de Illuminati pentru o conspiraţie de natură politică, pentru a pune mâna pe putere în Bavaria, conspiraţie care a fost aproape de reuşită.

După atâtea lucruri spuse, este important de asemenea să nu exagerăm rolul ordinului Illuminati din Bavaria. În afara Germaniei aproape că nu a avut influenţă, şi până în 1790 şi-a încetat existenţa. Cei care doresc să ne convingă că un ordin secret Illuminati a condus lumea de la Renaştere până în secolul XIX, şi că ar continua să o facă şi astăzi, au mari dificultăţi în a găsi dovezi, până astăzi neputând să ofere documente care să le susţină teoria.

Cititi si: Secretele Cavalerilor Templieri