Olaf Jansen si "Lumea Subterana a ... Zeului de Fum" (IV)
Pentru noi, ni se parea ca era sfarsitul. Presiunea ghetii era enorma si desi nu ne aflam in partea periculoasa a gatului de zdrobire si ca eram salvati pentru moment, in timp ce ridicarea si smulgerea tonelor de gheata care se precipitau ici si colo in profunzimile apoase ne dadeau frisoane de frica.
In fine, spre marea noastra bucurie, frecarile blocurilor de gheata au incetat si dupa cateva ore, marea masa de gheata s-a divizat lent, ca si cum ar fi actionat Providenta, si direct in fata noastra se intindea un canal deschis. Trebuia oare sa ne aventuram cu mica noastra ambarcatiune in aceasta deschidere? Daca presiunea aparea din nou, micul nostru vas, la fel ca si noi – insine, eram trimisi in neant. Am decis sa ne incercam sansa si, in consecinta, am ridicat panza in favoarea unei brize favorabile si am plecat curand ca un cal de curse, infruntand acest canal stramt necunoscut de apa libera.
Printre blocuri de gheata
In timpul urmatoarelor 45 de zile, ne-am folosit timpul de a eschiva icebergurile si de a cauta trecatorile formand un canal. Intr-adevar, daca nu am fi fost favorizati de un vant puternic din sud si un mic vas, ma indoiesc ca aceasta poveste ar mai fi putut fi povestita lumii vreodata.
In timpul urmatoarelor 45 de zile, ne-am folosit timpul de a eschiva icebergurile si de a cauta trecatorile formand un canal. Intr-adevar, daca nu am fi fost favorizati de un vant puternic din sud si un mic vas, ma indoiesc ca aceasta poveste ar mai fi putut fi povestita lumii vreodata.
In fine, intr-o dimineata tatal meu mi-a spus: „Fiul meu, cred ca va trebui sa ne vedem casa. Suntem aproape iesiti din gheata. Vezi ca apa libera se intinde in fata noastra.” In acest timp, ramasesera cateva iceberguri care pluteau departe catre nord in apa libera, mereu in fata noastra de fiecare parte, care se intindeau pe numeroase mile. Direct in fata noastra si urmand busola, care acum s-a redresat, in plin nord, se afla o mare inalta.
„Ce minunata poveste vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatal meu, in timp ce o privire plina de entuziasm, scuzabila, ii lumina fata sa onesta. „Si gandeste-te la pepitele de aur aflate in cala.” I-am adresat cuvinte amabile de elogiu tatalui meu, nu doar pentru tenacitatea si anduranta sa, ci de asemenea pentru indraznetul sau curaj de explorator in cautare de descoperiri, si pentru ca a intreprins aceasta calatorie care va avea acum un sfarsit incununat cu succes. Ii eram de asemenea recunoscator, de a fi adus provizia de aur pe care o duceam acasa.
In timp ce ne felicitam asupra abundentelor proviziilor alimentare si apei pe care le aveam inca la dispozitia noastra si asupra tuturor acelor pericole de care am scapat, am fost socati de o explozie dintre cele mai terifiante, care provenea de la spargerea unui munte enorm de gheata. A fost o scrasnire asurzitoare ca tirul unei duzine de tunuri. Navigam in acest moment cu mare viteza si am ajuns in apropierea unui iceberg monstruos care era dupa toate aparentele la fel de imobil ca o insula stancoasa. Ni s-a parut, in acest timp, ca icebergul se sparsese si sfaramase izolat si echilibrul monstrului, de-a lungul caruia navigam, era compromis si incepea sa se aplece in directia noastra. Tatal meu a presimtit rapid pericolul inainte ca eu sa inteleg teribilele sale eventualitati.
Icebergul se prelungea mai multe sute de picioare sub apa, a basculat, si partea care se afla in apa, a agatat vasul nostru ca un levier pe punctul sau de apsare si l-a proiectat in aer ca si cum ar fi fost un balon de fotbal.
Vasul nostru a cazut pe iceberg, care intre timp se intorsese si ne prezenta acum varful sau. Tatal meu era pe vapor prizonierul corzilor pe cand eu fusesem aruncat la aproape 6 metri de acolo. M-am pus repede in picioare si am tipat la tatal meu, care a raspuns: „Merge.” Chiar in acest moment, s-a prezentat o viziune in spiritul meu. Oroare dupa oroare! Sangele mi-a inghetat in vine. Icebergul era mereu in miscare si greutatea sa enorma si forta sa de rasturnare avea sa cauzeze temporar imersiunea sa.
Vasul nostru a cazut pe iceberg, care intre timp se intorsese si ne prezenta acum varful sau. Tatal meu era pe vapor prizonierul corzilor pe cand eu fusesem aruncat la aproape 6 metri de acolo. M-am pus repede in picioare si am tipat la tatal meu, care a raspuns: „Merge.” Chiar in acest moment, s-a prezentat o viziune in spiritul meu. Oroare dupa oroare! Sangele mi-a inghetat in vine. Icebergul era mereu in miscare si greutatea sa enorma si forta sa de rasturnare avea sa cauzeze temporar imersiunea sa.
Am realizat perfect ce vartej aspirant se va produce in elementul lichid de fiecare parte a sa. Apele s-au precipitat in toata dezlantuirea lor nebuna, ca lupii albi nelinistiti asupra unei prade umane.
In acest moment suprem de angoasa mentala, cred ca am aruncat o privire asupra vasului nostru, care era culcat pe o parte si m-am intrebat daca putea eventual sa se redreseze el-insusi si daca tatal meu putea sa iasa. Era sfarsitul luptelor noastre si aventurilor? Era moartea? Toate aceste intrebari au fost proiectate in spiritul meu intr-o fractiune de secunda si un moment mai tarziu am fost confruntat cu o intrebare de viata si moarte. Monolitul greu de gheata s-a scurs de la suprafata si apele reci m-au invadat intr-o furie frenetica. Eram intr-o farfurie, cu apele navalind de peste tot. Cateva momente mai tarziu mi-am pierdut cunostinta.
Cand mi-am recuperat partial simturile si cand m-am trezit din lesinul omului pe jumatate inecat, eram umed, intepenit si aproape inghetat, intins pe iceberg. Dar nu era nicio urma a tatalui meu sau a micului nostru vas de pescuit. Monstruosul iceberg se indreptase si se echilibrase din nou, isi ridicase capul poate de 50 de picioare deasupra valurilor. La piscul acestei insule de gheata, se intindea un platou, masurand probabil aproximativ 2500 de metri patrati.
Mi-am iubit tatal si am fost lovit de lovitura teribila pricinuita de moartea sa. M-am razvratit impotriva destinului, care nu mi-a permis de a dormi cu el in profunzimile oceanului. In fine, stateam in picioare si priveam in jurul meu. Bolta colorata in purpuriu a cerului se inclina in verdele oceanului fara limite si doar un iceberg ocazional era perceptibil. Am cazut in disperarea cea mai profunda. Am traversat cu prudenta icebergul pentru a ajunge in cealalta parte, sperand ca vasul nostru se redresase.
Oare m-am gandit ca tatal meu traia inca? Nu era decat o licarire de speranta care s-a nascut in sufletul meu. Dar asteptarea imi facea sangele sa fiarba in vine asa cum facea un stimulent rar trecand prin fiecare fibra a corpului meu. M-am dus pana la marginea abrupta a icebergului si am privit fix departe in jos, sperand, sperand mereu. Atunci am facut turul icebergului, parcurgand fiecare parcela a pistei si astfel am continuat sa-i dau turul incontinuu. O parte din creierul meu devenea cu siguranta tacnita in timp ce o alta parte, pana astazi, era perfect rezonabila.
Am realizat ca i-am dat turul pret de 12 ore si in timp ce o parte din inteligenta mea stia cu forta adevarul ca nu era nici cea mai mica sansa, in acest timp o aberatie fascinanta stranie si seducatoare ma constrangea mereu la seductia sperantei. O parte din creierul meu a parut sa-mi zica ca in timp ce nu era nicio posibilitate ca tatal meu sa fie inca viu, daca ma opream sa execut circuitul, daca faceam o pauza pentru un simplu moment, era de a admite infrangerea si, trebuia sa fac asta, chiar daca ma simteam ca devin nebun. Astfel, ora dupa ora m-am invartit si invartit in jurul icebergului, temandu-ma de a ma opri pentru a ma odihni, cu toate ca fizic eram neputincios de a continua prea mult timp. Oh, eram cuprins de oroarea ororilor!
A fi aruncat departe in aceasta larga intindere de apa, fara alimente sau bautura si abandonat numai pe acest iceberg ca iremediabil loc de odihna. Inima mea si-a pierdut puterea si orice eventuala speranta facea loc disperarii celei mai negre. Atunci mana Salvatorului s-a intins pana la mine si calmul unei singuratati morbide a devenit rapid insuportabila a fost deodata golita de semnalul tirului unei arme de foc. Am scrutat imprejurimile, in stupefactia mea inspaimantata, si am vazut la mai putin de o jumatate de mila departare, o nava de pescuit balene venind catre mine, cu panzele ridicate.
Evident mersul meu neintrerupt pe iceberg le-a atras atentia. Apropiindu-se, au pus la apa o barca si, coborand prudent la bordul apei, am fost salvat si putin mai tarziu urcat la bordul balenierei.
Am constatat ca era baleniera scotiana „Arlington” care parasise Dundee in septembrie si se indreptase imediat spre Antarctica, in cautare de balene. Capitanul Angus MacPherson, parea foarte afabil, dar la subiectul disciplina, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Cand am incercat sa-i spun ca veneam din „interiorul” Terrei, capitanul si secundul sau s-au privit, au dat din cap si au insistat asupra faptului ca trebuia sa fiu pus intr-o cuseta sub supraveghere stricta de medicul de la bord.
Am constatat ca era baleniera scotiana „Arlington” care parasise Dundee in septembrie si se indreptase imediat spre Antarctica, in cautare de balene. Capitanul Angus MacPherson, parea foarte afabil, dar la subiectul disciplina, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Cand am incercat sa-i spun ca veneam din „interiorul” Terrei, capitanul si secundul sau s-au privit, au dat din cap si au insistat asupra faptului ca trebuia sa fiu pus intr-o cuseta sub supraveghere stricta de medicul de la bord.
Eram foarte slabit din cauza lipsei de hrana si nu dormisem timp de multe ore. In acest timp, dupa repausul de cateva zile, m-am sculat intr-o dimineata si m-am imbracat fara sa cer permisiunea medicului sau altuia si le-am spus ca eram la fel de rezonabil ca oricare altul.
Capitanul m-a interogat din nou cu privire la provenienta mea si cum am ajuns sa fiu singur pe un iceberg departe in Oceanul Antarctic. I-am raspuns ca tocmai iesisem din „interiorul” Terrei si am continuat sa-i spun cum tatal meu si eu – insumi intrasem pe calea Spitzbergului si cum iesisem pe calea Polului Antarctic, dupa care am fost pus in lanturi. Apoi l-am auzit pe capitan spunandu-i secundului sau ca eram la fel de nebun ca un iepure de pe Marte si ca trebuia sa raman incarcerat pana ce voi fi destul de rezonabil pentru a da o nota veridica povestii mele.
In sfarsit, dupa multe suplicii si multe promisiuni, am fost eliberat din lanturi. De atunci, m-am decis sa inventez o poveste care il satisfacea pe capitan si de a nu ma mai referi niciodata la calatoria mea in pamantul „Dumnezeului care fumeaza”, cel putin inainte de a nu fi sigur de a fi printre prieteni
Dupa 15 zile, mi s-a permis de a lua loc printre marinari. Putin mai tarziu capitanul mi-a cerut o explicatie. I-am spus ca experienta mea a fost atat de oribila incat ma temeam ca memoria mea a avut de suferit si l-am rugat de a pune intrebarea mai tarziu, dupa ceva timp. „Cred ca va veti reveni”, a spus el, „dar nu v-ati revenit inca din soc.” „Permiteti-mi sa fac munca pe care mi-o veti comanda”, i-am raspuns, „si daca nu va fi suficient, va voi plati imediat la sosirea mea la Stockholm, pana la ultimul penny.” Astfel chestiunea a ramas in suspans.
Revenind in fine la Stickholm, cum deja v-am spus, am constatat ca buna mea mama parasise lumea fericirii cu peste un an in urma. De asemenea v-am spus cum, mai tarziu, tradarea unui parinte m-a dus intr-o casa de nebuni, unde am ramas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – si, pe urma, dupa iesirea mea, cum mi-am regasit viata de pescar, dupa asta asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit in America si in sfarsit in Los Angeles, in California. Dar toate astea nu pot fi decat de un interes minor pentru cititor. De fapt, mi se pare ca apogeul minunatelor mele calatorii a fost atins cand baleniera scotiana m-a luat de pe un iceberg din Oceanul Antarctic.
Concluzie
Concluzionand aceasta poveste a aventurilor mele, vreau sa declar ca cred ferm ca stiinta este inca in copilaria sa privind cosmologia Terrei. Sunt atat de multe lucruri neapreciate de cunoasterea oficiala a lumii de astazi si vom ramane mult timp de acum incolo astfel, atat timp cat pamantul „Dumnezeului care fumeaza” nu va fi cunoscut si recunoscut de geografii nostri.
Concluzionand aceasta poveste a aventurilor mele, vreau sa declar ca cred ferm ca stiinta este inca in copilaria sa privind cosmologia Terrei. Sunt atat de multe lucruri neapreciate de cunoasterea oficiala a lumii de astazi si vom ramane mult timp de acum incolo astfel, atat timp cat pamantul „Dumnezeului care fumeaza” nu va fi cunoscut si recunoscut de geografii nostri.
Este pamantul de unde au venit marii busteni care au fost gasiti de exploratoi in apele libere departe pe malul crestei nordice a Terrei si corpurile de mamuti ale caror oase sunt gasite in straturile enorme pe coasta siberiana.Exploratorii nordului au facut mult pentru aceasta recunoastere. Sir John Franklin, Heaven Grinnell, Sir John Murray, Kane, Melville, Hall, Nansen, Schwatka, Greely, Peary, Ross, Gerlache, Bernacchi, Abdru, Amsden, Amudson si altii s-au fortat cu totii de a lua cu asalt citadela inghetata de mister.
Cred ferm ca Andru si doi insotitori curajosi, Strindberg si Fraenckell, care au navigat departe in balonul „Oern” de la coasta de nord-vest a Spitzbergului in duminica dupa-amiaza de 11 iulie 1897, sunt acum in „interiorul” lumii si sunt fara nicio indoiala considerati cum tatal meu si eu-insumi am fost de bunul popor de giganti populand Continentul Atlantic interior (N.red. – Olaf Jansen face aici aluzie la pierderea echipajului acestui balon, regasit la 6 august 1930 de nava norvegiana de explorare „Bratvag”, pe insula Alba, la aproximativ 200 km nord-est de Spitzberg. Echipajul prost pregatit era mort de frig, de lipsa hranei si obosit. Olaf Jansen a decedat in 1908 si nu putea sa cunoasca acest tragic epilog din 1930.)
Am consacrat multi ani studiului acestei probleme si sunt pus la curent cu definitiile acceptate privind gravitatia, si la fel de bine privind cauza atractiei acului magnetic, si sunt gata de a spune ca cred ferm ca acul magnetic este influentat numai de curentii electrici care inconjoara complet Terra ca un vesmant si ca acesti curenti inclusi intr-un circuit infinit trec prin deschiderea cilindrica sudica a Terrei, apoi se raspandesc prin difuziune pe toata suprafata „exterioara” si se precipita nebuneste in cursa lor catre Polul arctic. Si in timp ce acesti curenti aparent se precipita in spatiu la curba margii Terrei, inca o data ei se raspandesc din nou pe suprafata „interioara” si-si continua drumul catre sud de-a lungul interiorului crustei Terrei, pana la deschiderea pretinsului pol Sud.Cat despre gravitatie, nimeni nu stie ce este cu adevarat, pentru ca nu s-a decis daca este presiunea atmosferica care cauzeaza marul cazut, sau daca, la 150 de mile sub suprafata Terrei, pe cat se pare la jumatatea drumului de la crusta Terrei, exista acolo o oarecare atractie de magnet natural puternica care atrage acest mar. Deci, dat fiindca acesta din urma este, cand el se desprinde de ramura copacului, sau tras sau impins de sus in jos cat mai aproape de punctul de rezistenta, este necunoscut celor care studiaza fizica. (N.red. – Olaf Jansen nu a cunoscut, evident, teoriile lui Einstein privind gravitatia.)
Domnul James Ross a pretins ca a descoperit polul magnetic la aproximativ 75° latitudine. Este fals – polul magnetic este exact la jumatatea distantei prin crusta Terrei. Astfel, daca crusta Terrei este conform evaluarii mele de 3000 de mile grosime, atunci polul magnetic este fara nicio indoiala la 150 mile sub suprafata Terrei, putin conteaza unde este luata masura. Si in acest punct special de 150 mile sub suprafata, inceteaza gravitatia, devine neutralizata; si cand trecem in plus punctul catre suprafata „interioara” a Terrei, o atractie inversa creste in progresie geometrica atunci de la 150 mile la alte mile care conduc catre „interiorul” Terrei.
Astfel, daca ar putea fi forata o gaura spre interiorul crustei Terrei la Londra, Paris, New York, Chicago sau Los Angeles, pe o distanta de 300 de mile, ea va pune in relatie cele doua suprafete. In timp ce inertia si greutatea unui corp lasat prin aceasta gaura de la suprafata „exterioara”, il va face sa depseasca punctul situat la jumatatea drumului, in fine se va opri si va cadea imediat in spate catre suprafata „exterioara” si va continua astfel sa oscileze, ca balansarea sustinuta de o pendula, pentru ca in fine sa se stabilizeze fara a misca in centrul magnetic, sau in acel punct special exact la jumatatea distantei intre suprafata „exterioara” si suprafata „interioara” a Terrei.
Miscarea giratorie a Terrei in invartirea sa cotidiana spiralata in jurul axei sale de rotatie cu viteza de peste 1000 de mile pe ora, sau circa 17 mile pe secunda fac un corp de electro-productie enorm, o masina enorma, un prototip puternic ca slabul dinam construit de oameni, care, cel mult este o pala imitare a originalului naturii. Vaile din acel Continent Atlantis interior, marginand apele superioare ale nordului cel mai indepartat sunt in sezon acoperite de florile cele mai magnifice si luxuriante. Nu numai pe sute si mii, ci pe milioane de acri, al caror polen sau flori sunt transportate departe aproape in fiecare directie de miscarile giratorii in spirala ale Terrei si de agitatia vantului rezultant din aceste regiuni si aceste flori sau polen provenind din aceste imense zone florare din „interior” produc zapezile colorate din regiunile arctice care i-au subjugat astfel pe exploratorii marelui nord.
Fara nicio indoiala, aceasta noua Terra din „interior” este casa, leaganul rasei umane si in functie de descoperirile pe care le-am facut, este necesar ca asta sa poata sa aiba repercursiuni importante asupra tuturor teoriilor antice privind domeniile fizice, paleontologice, arheologice, filologice si mitologice.
Fara nicio indoiala, aceasta noua Terra din „interior” este casa, leaganul rasei umane si in functie de descoperirile pe care le-am facut, este necesar ca asta sa poata sa aiba repercursiuni importante asupra tuturor teoriilor antice privind domeniile fizice, paleontologice, arheologice, filologice si mitologice.
Aceeasi idee de intoarcere la pamantul misterului, chiar la inceputuri, la originea omenirii, se gaseste in traditiile egiptene privind regiunile terestre originale ale zeilor, eroilor si oamenilor, nascuti din fragmentele istorice dela Manetho, verificate in intregime prin scrieri istorice gasite in cele mai recente sapaturi de la Pompei la fel de bine ca traditiile indienilor nord-americani.
Acum este ora unu dimineata, Anul Nou 1908 a sosit si dupa aceste trei zile, am terminat scrierea privind calatoriile mele si aventurile stranii pe care doresc sa le ofer lumii, sunt gata si chiar nerabdator, de a primi raspunsul de care sunt sigur, la vicisitudinile existentei mele. Sun foarte in varsta si intarit de aventurile si de tristetile mele, si-n acest timp am pastrat bogatia putinilor prieteni pe care mi-am consolidat-o in lupta mea pentru a duce o viata justa si dreapta. Ca o poveste care este aproape povestita, viata mea soseste la declinul sau. Am puternicul presentiment ca nu voi mai vedea un alt soare rasarind. De asemenea am concluzionat aici mesajul meu.”
Olaf Jansen
Olaf Jansen
Alte materiale:
Cititi si: Pazitorii "Portii catre Lumea de Dincolo"
Cititi si: Fictiune sau Adevar? Viitorul cu Cap de Mort.
Cititi si: Fictiune sau Adevar? Viitorul cu Cap de Mort.
0 Response to "Olaf Jansen si "Lumea Subterana a ... Zeului de Fum" (IV)"
Trimiteți un comentariu