Crizele europene. Criza creştinismului.
Scurte considerente pe marginea societăţilor secrete.
Societăţile secrete, apărute la sfârşitul perioadei Renaşterii, au ca scop imediat şi direct gestionarea concretă şi sensul dorit de ei a crizelor apărute în cadrul societăţii, indiferent de natura lor. Fenomenul Renaşterii nu a reprezentat numai o recuperare a culturii antice, deşi acest lucru este considerat primordial, ci o recuperare a identităţii persoanelor, atât individual, cât şi naţional. Mai mult decât atât, istoria şi filosofia au reliefat în mod concret cauzele pentru care societatea se găsea la stadiul de dezvoltare. Spre surprinderea lor mare, au realizat că, înainte de apariţia lumii cunoscute de ei, lumea medievală, exista o altă lume, dezvoltată şi productivă, condusă de exact persoanele care în acel moment nu aveau un cuvânt de spus în societate, respectiv burgezia şi, în mai mică măsură populaţia rurală, iar nobilimea, pătura socială conducătoare, nu era decât o populaţie marginală, „barbarii” lumii civilizate. Cu alte cuvinte, brughezia erau urmaşa lumii latine conducătoare, iar nobilimea era continuatoarea popoarelor migratoare cuceritoare a vestului latinizat.
Modificările sociale nu erau produsul exclusiv al unei slăbiciuni fundamentale, cât concursul nefericit al unor crize majore, dublate de un oportunism feroce al vecinilor în expoatarea acestor crize. În aceste condiţii era evident că, pe de-o parte era necesar conducerea unor acţiuni care să elimine apariţia unor noi crize sociale, iar pe de altă parte crearea unor alte crize sociale europene în scopul de a remodela structura politică existentă. În condiţiile în care membrii societăţilor secrete au considerat că dreptul lor legitim de a conduce lumea a fost luat prin forţă de către migratori, acţiunile lor, uneori la suprafaţă, prin cultură şi culturalizare, alteori ascunse, conspirative, au fost considerate legitime pentru a înlătura de la conducere o pătură uzurpatoare.
În această lumină se aşează toate acţiunile societăţilor secrete, începând cu perioada Renaşterii. Acestea au avut două caractere:
Caracterul public, caracterizat prin reconsiderarea filosofiei antice, în special la nivelul filosofiei politice, definirea unei noi forme de conducere a statului – democraţia – şi aparţia principalei caracteristici a noului stat – puterea vine de la popor, indiferent de categoria socială, şi nu de la Dumnezeu care a ales un împărat/rege şi o pătură conducătoare – aceştia fiind în esenţă urmaşii popoarelor germanic cuceritoare a Europei – franci, longombarzi, burgunzi, vizigoţi, ostrogoţi, etc. Această nouă filosofie politică a stat la baza crizelor europene începute cu 1789.
Caracterul secret, caracterizat prin crearea unor crize europene cu rezultat direct remodelarea societăţii. În mod concret, în urma creării unei baze statale care asigura, pe de o parte refugiu, iar pe de altă parte finanţare, vorbim aici de Statele Unite ale Americii, criza socială majoră a Europei a început în Franţa anului 1789 prin căderea Bastiliei şi s-a încheiat în 1848.
Anul 1848 a reprezentat Sfârşitull lumii medievale. Din acel moment aristocraţia medievală, urmaşii cuceritorilor germanici ai Imperiului roman, aveau să piardă puterea reprezentativă. Burgehzia, noua stăpână a lumii, avea să se concentreze pe mai departe în soceităţi secrete cu scopul de a prevenii eventuale crize care putea să le zdruncine puterea şi/sau să creeze noi crize controlate pentru consolidarea puterii lor, inclusiv prin schimbări politice şi sociale.
Criza creştinismului.
Imperiul Roman reuşise prin intermediul armelor, organizare, disciplină, dar şi diplomaţie şi comerţ să controleze toată lumea cunoscută. O singură parte din Europa nu fusese îmblânzită, lumea germanică. Deşi se părea că Octavian reuşise să ocupe o scurtă perioadă de timp părţi din teritoriile germanice, înfrângerea din Pădurea Teutoburg avea să înnăbuşe definitiv tendinţele expansioniste spre marea Baltică. Cu toate acestea, lumea germanică era bine stăpânită prin forţa armelor, astfel că nimic nu părea a distruge forţa coordonatoare a Imperiului Roman.
Cu toate acestea, un singur lucru nu putea fi cumpărat sau stăpânit de romani : ideea.
Privită iniţial ca una din multiplele forme religioase venite din Orient, creştinismul avea să se dezvolte ca cea mai importantă mişcare religioasă datorită unor caracteristici dogmatice, acestea reuşind atât să adune în jurul său numeroşi adepţi, cât şi o diferenţieze în marasmul rueligios roman.
Iubirea era un concept nou pentru un imperiu aflat în maxima sa dezvoltare. Termenul de iubire era reprezentat de o iubire exclusiv egoistă, în care fiecare se iubea pe sine însuşi, uneori şi familia, deşi iubirea familială era marginală. Iubirea pentru cel de lângă tine mai mult decât iubirea faţă de tine însuţi era un percept nou, inovator şi care năştea întrebări fireşti, în special filozofilor. Posibilitatea ca un om să iubească mai mult comunitatea, să se sacrifice pentru ea reprezenta crearea unui corp social puternic, în care fiecare membru era interdependent de ceilalţi, astfel încât toţi puteau coexista.
Păgânismul presupunea excluderea tuturor celorlalte forme de religie. Numai creştinismul reprezintă adevărul. Toate celelalte forme de religie sunt în realitate o reprezentare eronată a adevărului, creată de către Satan în scopul de a amăgi omenirea şi de a o atrage spre distrugere. În acest fel o persoană nu putea fi decât creştină, neputând adera la altă religie sub sancţiunea unei vieţi ulterioare în infern.
Religia creştină nu se adresa numai unei categorii sociale, politice sau unei populaţii, ci ea se adresa „neamurilor”, tuturor persoanelor care credeau în Iisus. Se crează astfel un egalitarism care avea să aducă în rândurile creştinilor toate categoriile sociale şi popoare, începând cu sclavii şi terminând cu patricienii, din est şi până în vest, numărul adepţilor crescând exponenţial cu toate persecuţiile religioase.
Toate celelalte religii presupunea existenţa unui drum distinct pe care avea să îl parcurgă sufletul după moarte – Rai sau Iad, sub diferitele forme cunoscute. Religia creştină promitea invierea. La cea de-a doua venire a lui Iisus, toţi morţii vor învia, urmând să fie judecaţi pentru faptele lor, indiferent de stările lor. Sociale sau financiare.
Explozia creştinismului a fost atât de mare încât niciuna din persecuţiile religioase dezlănţuite de către împăraţii romani nu au reşit să stingă flacăra creştinusmului, mai mult decât atât, aceasta crescând pe zi ce trece.
În decursul dezvoltării sale istorice, creştinusmul avea să parcurgă diferite etape de dezvoltare, reuşind să cuprindă toate elementele culturale ale perioadei antice. Creştinusmul primordial parcursese un drum foarte mare, dogma sa fiind modificată în tim, trecându-se prin marcionism – creştinismul gnostic, scrierile lui Origene, culminând cu problemele create de către Arie şi considerentele sale religioase.
La momentul urcării de tron a lui Constantin cel Mare creştinismul prezenta un real pericol pentru societatea romană. Pe de-o parte creştinismul, prin numărul enorm al adepţilor săi din toate categoriile sociale, inclusiv mama lui Constantin cel Mare, Elena, nu mai putea fi păstrat la nesfârşit sub condamnare oficială fără pericolul unei revolte de mari proporţii, iar pe de altă parte nenumăratele facţiuni ale creştinusmului putea naşte într-un final la dispute sociale, tranformate în adevărate lupte de stradă.
Constantin cel Mare înţelege pericolul crizei creştine, aşa încât hotărăşte, odată cu preluarea tronului, rezolvarea acesteia prin adoptarea creştinusmului ca religie oficială. Este însă doar o adoptare politică deoarece, aşa cum se cunoaşte, Constantin cel Mare nu a fost niciodată creştin el fiind botezat doar pe patul de moarte.
Însă Constantin cel Mare nu putea adopta o religie creştină atât de dezbinată şi cu atât de multe probleme dogmatice. Aşa încât hotărăşte modelarea religiei creştine şi adogmelor sale dupăpropriile interese politice. În acest sens hotărăşte întrunirea primului Sinod de la Niceea în anul 325. Prin acest Sinod se stabilesc canoanele Bisericii Creştine, regulile de aplicare a acestora, structura şi conducerea, dar în primul rând se modelează credinţa creştină. Toate perceptele care contravin în mod direct principiilor de bază aşezate de împărat sunt considerate eretice, iar aparţinătorii acetora sunt excluşi din biserică. Creştinismul devine o religie imperială, în care împăratul, prin dreptul său de a alege Patriarhul, este elementul primordial în modelarea dogme. Acest lucru s-a văzut ulterior, în special prin criza iconoclastă ce a cuprins Imperiul Bizantin.
Cu toate că părea că prin adoptarea creştinismului Constantin cel Mare rezolvă criza creştină, aceasta este departe de a se rezolva, adâncindu-se în timp. Manifestările aceste crize sunt elocvente.
Din punct de vedere politic, prin condamnarea arianismului şi excluderea adepţilor din rândul bisericii au fost pierdută populaţia turburentă de la graniţa imperiului : germanii, în primul rând goţii, deja creştinaţi arieni, sau cu creştinismul arian în expansiune.
Unitatea şi puritatea dogmei creştine adoptate la Niceea avea să îşi arate în scurt timp deficienţele. Rând pe rând alte patriarhii creştine aveau să se rupă de Biserica ortodoxă, continuatoarea Sinodului de la Niceea. Patriarhia din Alexandria, Biserica din Antiohia şi Biserica Ierusalimului se vor rupe de Biserica Ortodoxă Constantinopolitană în anul 451 în urma Sinodului al IV-lea, criza monofizită creând această prăpastie în interiorul bisericilor surori. Totul avea să culmineze cu Marea schismă de Biserica Catolică din anul 1054.
Toate aceste probleme ale creştinismului apar din însăşi cauza creării crizei creştine: conţine un lucru care nu poate fi cumpărat sau stăpânit altfel – ideea.
Criza creştinismului în momentul actual
Elementul primordial care a dus la adoptarea religiei creştine ca religie oficială în Imperiul Roman, numărul enorm de mare de adepţi, este motivul pentru care diferitele societăţi încearcă să înlăture creştinusmul ca element definitoriu al societăţii. Toate ideile creştine sunt eliberatoare pentru sufletul uman, creând premisele, „arând ogorul” pentru creşterea elementelor definitorii ale umanităţii – iubirea, compasiunea, înţelegerea, egalitarismul. Toate acestea nu permit controlul asupra unei societăţi independente şi conştiente de valorile reale. Aşa încât o campanie sistematică este dusă pentru înlăturarea oamenilor de la căile religiei creştine, pentru crearea unui traseu „one way” spre o nouă societate consumistă, în care să existe doar „eu”, un eu care să trăiască doar pentru corp, să se folosească doar de corp şi propriile plăceri.
Însă relaţiile dintre creştinism – idee şi mişcările social/politice actuale într-o postare ulterioară.
Asteptam cu interes si continuarea. Succes!!!